Eram într-un avion în direcția Copenhaga când colega mea mi-a pus în brațe cartea. Mă cam bosumflasem după ce bătusem tot Otopeniul, terminalul plecări, în căutarea unei gherete cu reviste ca să am ce citi în cele câteva ore întârziere ale avionului. M-a lovit ca o locomotivă de TGV. (Mi se șoptește în căști că TGV-ul nu are locomotivă, dar era doar o metaforă  )

Eu am pretenția despre mine că sunt o cititoare destul de serioasă, cu lecturi  variate și numeroase, și credeam că nu prea mai e ceva care să mă surprindă în materie de autori de ficțiune. Little did I know… Am citit aproape 4 capitole în avion, de-mi părea rău că ajung la destinație. Pentru că da, nu seamănă cu nimic din ce am mai citit până acum.

Doamna Melchor are un ritm hipnotizant, foarte oral, și o scriere care te prinde ca într-un cârlig și nu te mai lasă liber până nu termin de citit și ultimul rând de pe ultima pagină. Citind cartea am avut senzația că stau la masa unui birt dintr-unul din satele prăfosului Bărăgan, sub un dud bătrân, și ascult fascinată spovedania grăbită, rostită cu obidă și încrâncenare a unor personaje care-și spun povestea vieții bând bere la pet, iar când berea s-a terminat, trec la țuică de corcodușe, și beau și vorbesc și iar vorbesc și mai trag o dușcă și apoi continuă povestirea, într-un amestec de porcăieli, jelanii, dulcegării, spaime, emoții fragile și tulburătoare, cruzime și sinceritate dezarmantă.

Cartea e practic un roman de investigație criminală: trupul Vrăjitoarei este găsit plutind în apa unui canal de irigație, printre vastele câmpuri de trestie ce înconjoară satul La Mantosa. Ea este personajul în jurul căreia se țes (mai degrabă des-țes) toate poveștile celor implicați într-un fel sau altul în crimă, povești expuse de doamna Melchor prin disecții pe viu, fine, dar din ce în ce mai adânci.

Viața așa cum e, nu doar în cătunele bântuite de sărăcie lucie din Mexic, ci în orice cătun în care viața e grea, steaua mamii ei de viață, atât de grea, încât moartea e văzută ca o alinare duioasă.