Foarte târziu l-am văzut pe domnul Tucci într-un film. Stanley (nu Stan Lee) Tucci. Îmi aduc aminte de el într-un rol dintr-un serial de acu o sută de ani – ER, era un doctor, desigur. Apoi în rolul din Diavolul se îmbracă de la Prada și din Julie și Julia, unde a fost un foarte mișto domn Child, un rol care i s-a potrivit de minune. Poate și pentru că este un vechi fan al Juliei Child.
Am luat cartea gândindu-mă că povestește mult despre filme, despre vocația de actor și altele asemenea. Neașteptat pentru mine, în autobiografia sa domnului Tucci scrie în mare parte despre mâncare. Între noi fie vorba, am văzut că se cheamă „Gust” abia după ce am ajuns la jumatea cărții… Așadar, dacă vreți să vă apucați de citit, vă recomand din tot sufletul să citiți cu burta plină, altminteri n-o să ajungeți prea departe cu lectura. După primul capitol o să aruncați cartea cât colo în drum spre bodega preferată (Îl Vilaggio, de pildă, să se ridice la nivelul așteptărilor, căci domnul Tucci face ce face – mai exact scrie ce scrie, și tot la mâncarea italiană se întoarce.)
Deși la început mi s-a părut cam prea superficial și comercial, textul devine personal, cald, autentic și emoționant, de exemplu atunci când povestește despre sărbătorile petrecute cu familia extinsă, despre New Yorkul tinereții sale, despre inspirația transmisă prin micul ecran de Julia Child, o femeie care și-a urmat cu pasiune, curiozitate și entuziasm vocația găsită destul de târziu în viață. În plus, are o doză sănătoasă de auto-ironie, de pildă când vorbește despre tot soiul de intoleranțe alimentare, spaime și fobii care îl bântuie.
Provenit dintr-o familie de imigranți italieni din zona Calabriei, autorul scrie despre cum copilăria sa a fost marcată de felurile de mâncare italienească gătite de mama sa de-a lungul săptămânii, cu excepția zile de vineri când șeful la crătiți era domnul Tucci senior. Mâncare simplă, dar bine gătită și cu atenție la ingrediente. În America anilor 60, când se consumau într-o veselie dulciuri industriale și mâncare semi-preparată de o calitate îndoielnică (care acum probabil ar fi motiv de anchete sociale și dosare penale), familia Tucci avea o rutină sănătoasă a meselor gătite în casă.
Am aflat o rețetă foarte simplă de sos de roșii, cum se prepară cel mai bun ragu, ce a aia timpano și de ce poate ajunge foarte simplu un coșmar al femeilor din familia Tucci, în ce restaurant din Roma găsim cele mai bune paste carbonara, precum și cum se prepară un Martini perfect (în curs de testare).
Când pusesem speranța-n cui, adică pe la capitolul 4, autorul începe să povestească un pic și despre cariera sa actoricească, despre filmele și personajele care l-au marcat, despre alți actori cu care a împărțit scena și despre o serie de proiecte cinematografice, dar cumva lasă detaliile astea într-un plan secund. Căci abia spre finalul autobiografiei am avut revelația motivului pentru care întreaga poveste este construită având în centru mâncarea. Și nu, n-o să scriu nimic despre asta, poate chiar o să citiți cartea.