One battle after another este un film foarte bun. (a se citi în stil Tamango & Radio Guerilla)

Începutul e un pic bizar, astfel că după primele 20-25 de minute mă cam plictisisem și nu înțelegeam unde duce povestea și ce vrea să spună autorul, dar am zis că mna, îi mai dau o șansă că e cu Leonardo di Caprio și Benicio del Toro si că e în regia domnului Paul Thomas Anderson, deci treacă de la mine. Partea asta de intro a durat destul de mult, 30-40 de minute (și mă gândeam la naiba, nici măcar domnul Anderson nu mai știe să facă filme?!?) și abia după m-am prins cine sunt de fapt personajele principale ale poveștii și care e firul narativ. De atunci nu doar că am stat lipită de scaun, abia respirând, total transpusă în cadru, iar la scenele de urmărire cu mașini am fost foarte aproape să vărs din cauza senzației intense de mișcare, dar vreau neapărat să-l mai văd o dată.

Din trailer aș fi pus pariu că e un film de acțiune pur în stil hollywoodian, explozii, caft, împușcături. Dar nu. Nici pe departe. Este despre alegeri personale și consecințele lor dureroase și total imprevizivile, pe fundalul unor schimbări sociale marcante, totul într-un ritm alert și cu personaje care intră și ies neprevăzut din poveste. Este o combinație de Pulp Fiction cu Thomas Pynchon, care are ca rezultat o tehnică destul de inovativă. Paranteză: nu sunt expertă în cinematografie, nu sunt critic de firm, sunt doar un om pasionat de filme, la care mă uit cu plăcere de când aveam vreo 10 ani. Am închis paranteza.

Leonardo di Caprio este excelent într-un rol de anti-erou fumat aproape mereu, cu creierul prăjit, haotic și cu greu capabil să se mobilieze să ”get his shit together” chiar și atunci când fiică-să este pe cale de a fi răpită – dar care nu uită să urle un ”Viva la revolucion” atunci când în sfârșit pricepe în ce rahat se află și ce are de făcut. În plus, cu un Benicio del Toro tare mișto în pielea antrenorului de arte marțiale și apărător până în pânzele albe al celor vulnerabili, și cu un Sean Penn absolut MA GIS TRAL de la cap la coadă, filmul este ilustrația perfectă a faptului că cinematograful chiar este a șaptea artă.